Începuturile fotografiei

La începutul secolului 19, înainte să se inventeze fotografia, cei care doreau să lase o reprezentare fizică a lor pentru posteritate trebuiau să apeleze la un pictor. Acest lucru cerea timp și era prea costisitor pentru majoritatea oamenilor. Dagherotipia a dat un mijloc mai multora de a crea o imagine a sa sau a unui membru al familiei, o amintire a modului în care arătau la un moment dat în timp.

Abilitatea fotografiei de a înregistra lumina reflectată de un corp a făcut-o să pară un mediu ideal pentru a captura esența unui subiect. Fotografiile par să fie instantanee înghețate în timp, dar care totuși înglobează o părticică de timp, fiind și un mediu care se bazează pe timp, iar din această perspectivă relația fotografiei cu timpul este complexă. Caracteristica sa de a opri timpul, astfel încât să putem contempla un moment din trecut cât timp dorim, o face să fie diferită de orice altă formă de artă. Fotografia tulbură complet percepția noastră asupra timpului, contopind trecutul în prezent, capturând ce s-a pierdut dar încă există.

Dacă primele fotografii ale lui Niepce aveau nevoie de opt ore pentru a fi expuse și erau susceptibile de a păli destul de repede, dagherotipiile lui Daguerre puteau fi expuse în mai puțin de 30 de minute și erau stabile în timp, nemaifiind influențate de expunere la lumină. Dagherotipia ia avânt atât în Europa cât și Statele Unite.

Neajunsul dagherotipiei era că nu putea fi reprodusă, fiecare fiind unică. Acest lucru se schimbă odată cu apariția calotipiei lui Talbot. Calotipia era un proces prin care se crea un print negativ și prin expunerea acestuia prin contact cu un alt print, acesta devenea pozitiv, având astfel posibilitatea de a crea copii multiple ale unei fotografii.

Următoarele etape sunt apariția plăcilor „umede” ale lui Archer care înlocuiesc daguerrotipiile și apoi a plăcilor „uscate”. Dacă plăcile umede erau dificil de folosit, soluțiile trebuiau preparate pe loc, apariția plăcilor uscate revoluționează domeniul pentru că  puteau fi conservate ani de zile, puteau fi transportate ușor, iar developarea lor putea fi făcută în laborator după fotografiere.

În 1889, fotograful și industriașul George Eastman a inventat filmul cu o bază ce era flexibilă, rezistentă și care putea fi rulat. Emulsiile depuse pe un strat de bază din nitrat de celuloză, cum era a lui Eastman, au făcut o realitate producția de masă a unei camere portabile și accesibile. La început, aceste camere au folosit o varietate de filme standard mediu forma, cum ar fi 120, 135, 127 și 220. Toate aceste formate aveau cam 6 cm lățime și aveau diferite raporturi între lățime și lungime de la dreptunghi la pătrat.

Filmul de 35 mm așa cum îl cunoaștem astăzi a fost inventat de Kodak în 1913 pentru industria cinematografică. La mijlocul anilor 1920, fabricantul german de aparate de fotografiat Leica a folosit această tehnologie pentru primul aparat de fotografiat care folosea formatul de film de 35 mm. Au fost puse la punct și alte formate în această perioadă, inclusiv filmul mediu format cu un substrat de hârtie care îl făcea sigur spre a fi utilizat la lumina zilei. Pentru fotografia comercială erau disponibile și dimensiuni de 4/5 inch și 8/10 inch, nemaifiind nevoie de plăcile fragile de sticlă.

De mare importanță este apariția cinematografului fraților Lumière, invenția care va schimba lumea și va duce la o revoluție în comunicare. Deși primele lor filme aveau doar 50 de secunde, de importanță pentru avansul tehnologic este faptul că la vremea aceea rola de film avea deja 17 metri lungime. Interesul suscitat de invenția lor i-a dus într-un turneu mondial ce a inclus Brussels, Bombay, Londra, Montreal, New York City, Buenos Aires, Alexandria, Cairo.

Evoluția și perfecționarea tehnologiei fotografice a permis abordarea unor subiecte și genuri noi până atunci inaccesibile altor forme ale artei. Dacă la început subiectele erau statice, în special natură, apoi cu rol documentar, ulterior gama de subiecte alese s-a îmbogăţit cu genul portretului de studio sau în aer liber. Arhitectura, peisajul şi portretul au fost subiectele predilecte în daguerrotipii. Un rol important l-a avut fotografia în documentarea evenimentelor importante, războaie, încoronări, etc., dar și locurilor sau personajelor exotice sau inaccesibile.

Sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 aduce și primul curent în fotografie, pictorialismul. Pictorialiștii au luat mediul fotografic și l-au reinventat ca o formă de artă plasând frumusețea, tonalitatea și compoziția superior creării unei imagini ce redă fidel realitatea. Prin creațiile lor, au reușit să ridice fotografia la același nivel cu pictura și să fie recunoscută ca atare de galeriile de artă și alte instituții artistice. Se foloseau diverse tehnici de cameră obscură pentru a produce imagini prin care și-au exprimat creativitatea, folosindu-le pentru a spune povești, pentru a replica scene mitologice sau biblice și pentru a produce peisaje de vis. Temele comune ale stilului sunt utilizarea soft focus-ului, colorării, sau chiar de imagini compuse.

Camera Work revista lui Stieglitz, a avut un rol important în promovarea fotografiei fiind cea mai importantă publicație de specialitate din punct de vedere istoric. Inițial promotoare a stilului pictorialist, în paginile ei și-au făcut loc mai târziu fotografiile aparținând curentului direct (straight photography). Acest curent a pus în valoare rolul dublu al fotografiei: de a informa și în același timp de a fi mediu artistic. În felul acesta, fotografia capătă rolul ei estetic autonom, cu propriul ei limbaj distinct de cel al artelor plastice.

Stieglitz deschide la New york și o galerie importantă pentru promovarea fotografiei ca artă, Little Galleries of the Photo-Secession, un nume care curând avea să fie preschimbat în Galeria 291. Pe lângă artiștii pictorialiști fotografi promovați, aveau să expună aici și Henri Matisse, Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Cézanne, și Pablo Picasso. Mai târziu galeria devine zona progresistă în care expun și fotografii adepți ai fotografiei directe. De altfel, la Galeria 291 avea să expună și Constantin Brîncuși în anul 1914.

Grupul f.64, cu principalul său exponent, Ansel Adams au accentuat separarea de artele plastice punând introducând conceptul de fotografie pură în care fotografiile trebuiau să fie clare, cu o compoziție bazată pe legi și principii raționale.

Ansel Adams are și meritul de a fi elaborat și metoda Zone System. Procedeul, conceput pentru a depăși inconvenientele tehnologiei fotografice de la vremea aceea, are meritul de a fi valabilă și utilă chiar și în vremurile noastre. Astfel, prin folosirea acestui sistem de valori ale iluminării în zece zone, este posibil să transpunem fotografii între medii cu dinamic range diferit, dar care păstrează repartizarea pe game originală.