Portret și autoportret

Un portret care refuză să-și numească subiectul devine complice, dacă din neatenție, aderă la cultul celebrității, care a alimentat un apetit nesățios pentru tipul opus de fotografie: acela care le acorda doar celebrităților numele lor, iar restul retrogradând la exemple reprezentative ale ocupațiilor lor, ale etniilor lor, ale necazurilor lor.

Susan Sontag, Regarding the Pain of Others

Am ales să reprezint și portretul și autoportretul într-o manieră dramatică, low key, negru pe negru, cu o ușoară separație de fundal. Am dorit ca atenția să se concentreze mai mult pe ceea ce evocă fotografia, decât pe caracteristicile fizice ale subiectului, maniera și lipsa detaliilor ambientale ducând la o căutare mai profundă a vieții interioare a personajelor.

Clarobscurul creează o anumită ambiguitate, dar în cazul autoportretului această ambiguitate este și mai accentuată de reprezentarea prin siluetă, trecând de la reprezentarea fizicului personajului adresată oricărui privitor în cazul portretului, la o reprezentare rezervată doar celor apropiați, celor care mă cunosc deja, în cazul autoportretului.

Caracterul și personalitatea personajelor se relevă prin zonele iluminate care străbat prin întuneric, urmând ca privitorul să atribuie calități generice interpretând postura, limbajul corpului, fiind forțat în același timp să atribuie un înțeles zonelor iluminate care i se relevă.

Silueta, deși mai puțim folosită, are ca referință vizuală monedele, care au reprodus de obicei profilul unui monarh și are caracteristica de a forma o imagine clară și simplă și este profund atașată de portretul ca imagine de profil. Această imagine de profil este probabil cea mai veche și mai folosit mod de reprezentare a portretului, fiind utilizat pe fresce, monede, vase de ceramică decorată și este cea care permite recunoașterea și identificarea cea mai rapidă a caracterului personajului. 

În cazul autoportretului meu am mai recurs și la referința vizuală a sculpturii Gânditorul (Le Penseur), de Augustin Rodin. Sculptura respectivă înfățișează un bărbat șezând cu bărbia odihnindu-se pe dosul palmei și este recunoscută ca o imagine reprezentative a gândirii profunde, filosofice. Astfel, deși fotografia nu reproduce prea multe elemente faciale, fiind mai puțin o reproducere a fizionomiei, furnizează elemente de limbaj vizual exterioare personajului, care determină privitorul să atribuie anumite calități sau trăsături de caracter personajului din fotografie.

În cazul portretului, am folosit tipul de iluminare Rembrandt, caracterizat de iluminarea laterală care creează un triunghi sub ochi pe obrazul opus sursei de lumină. Tipul de iluminare este atribuit pictorului olandez Rembrandt Harmenszoon van Rijn, care a folosit adesea acest tip de lumină. În portretul lui Rembrandt, fața este parțial eclipsată, având o parte bine iluminată, foarte clară, cu un nas bine evidențiat de lumină, ieșind în evidență din tonurile intermediare ale părții iluminate de față și servind astfel la atragerea atenției privitorului, precum și o parte a feței întunecată, clarobscură, care servește prin contrastul puternic la crearea unei atmosfere dramatice. Zonele suprailuminate din ochii personajului dau viață acestuia, creând un sens de inteligență, spirit, prezență.